Bunicabatemuntii

„Nu vei găsi niciun om, cât de cât intelectual, care să fie dispus să părăsească Londra. Nu, domnule, atunci când un om este sătul de Londra, este sătul de viață; căci în Londra se găsește tot ceea ce viața poate oferi.”
— Dr. Samuel Johnson

La prima noastră vizită în Londra, am încercat să descoperim ceva mai mult — sau măcar ceva diferit — față de clasicele recomandări turistice.
Răsfoind ghiduri și sugestii, mi-au atras atenția câteva tururi pietonale. Printre ele, unul s-a desprins imediat: un tur al pub-urilor istorice din centrul Londrei, organizat de Liquid History Tours.

O vizită în Londra, după părerea mea, nu este completă fără măcar un popas într-un pub londonez. Spații de popas pentru o bere, un gin, un whisky sau alte licori — și uneori chiar pentru un somn de o noapte — pub-urile fac parte din însăși istoria orașului. Au fost (și sunt) locuri de întâlnire și conversație, adesea animate după orele de muncă. Aici s-au adunat, de-a lungul vremii, politicieni, capete încoronate, scriitori celebri și oameni obișnuiți.

Turul pietonal ne-a purtat, timp de trei ore, prin inima Londrei, cu opriri de „hidratare” la patru dintre cele mai emblematice pub-uri. Nu a fost doar un tur al pub-urilor, ci și o incursiune culturală printr-o parte a orașului, ghidul nostru povestindu-ne despre locurile prin care treceam.

Ocol cultural prin Paternoster Square

Am început turul lângă Catedrala Sf. Paul, trecând prin Paternoster Square, unde ne-a întâmpinat sculptura „Animale sălbatice pe un scuter” (un elefant, un cangur și un rinocer semnați de Gillie & Marc).

Apoi, am descoperit arta miniaturală a lui Ben Wilson, Chewing Gum Man, care pictează gumele de mestecat lipite pe asfalt și le transformă în mici opere de artă.

The Cockpit (Courage)

Primul pub vizitat a fost The Cockpit, cunoscut în trecut pentru luptele de cocoși pe care le găzduia. Interiorul păstrează forma circulară a arenei, cu grinzi vechi de lemn și balcoane joase. Da, exact cum sună — o activitate sportivă de epocă, cu pariuri, cocoși antrenați și o audiență pasionată. Nu e greu să-ți imaginezi gălăgia din acel spațiu circular, transformat azi într-o încăpere intimă, cu grinzi de lemn, balcoane joase și mese înghesuite.

Legenda spune că proprietarul păsării pierzătoare era aruncat într-o găleată și tras în sus, până în centrul camerei, în timp ce ceilalți clienți aruncau cu sticle și… fluide corporale.

Când intri, ai senzația că ai pășit într-un roman istoric cu iz de bere neagră.

Interiorul e cald, cu lumină difuză și pereți care par să vorbească. Dacă ar face-o, ar cere o bere și ar începe cu o bârfă de secol XVII.

Am băut aici o bere clasică englezească, în ritm lent, gândindu-mă că, dacă e să credem legendele, însuși Shakespeare și-a ostoit setea aici.

The Blackfriar

Al doilea pub, The Blackfriar, se află într-o clădire Art Nouveau de la 1875, salvată de la demolare la începutul secolului XX. Interiorul e mai degrabă o capelă barocă în miniatură decât un loc de bere: vitralii, mozaicuri și basoreliefuri cu călugări joviali.

Numele pub-ului, ca și al cartierului din jur, vine de la călugării dominicani (black friars) care locuiau într-o mănăstire aflată chiar pe locul clădirii actuale.

Aici am schimbat berea pe un cidru, păzit — parcă — de sfinți care au închis ochii la micile plăceri lumești.

Saint Bride și tortul de nuntă

Pe drum am trecut pe lângă Saint Bride Church, aflată pe Fleet Street — vechea stradă a ziarelor londoneze. Turla bisericii seamănă cu un tort de nuntă. Se spune că un cofetar din zonă s-a inspirat de la ea pentru a crea primul tort de nuntă modern.Legenda spune că un cofetar local, inspirat de forma turnului, a creat primul tort de nuntă în stil englezesc, cu mai multe etaje. Așa a apărut și porecla bisericii: The Wedding Cake Church.

Ye Olde Cheshire Cheese

A urmat poate cel mai emblematic pub al Londrei: Ye Olde Cheshire Cheese, reconstruit în 1667, pe ruinele unei mănăstiri carmelite din secolul XIII. Atmosfera lui întunecoasă, cu podele scârțâitoare și camere boltite, pare desprinsă dintr-un roman.

Numele lui vine de la brânza Cheshire, servită tradițional alături de bere.

Intrarea, pe o alee îngustă de pe Fleet Street, are și ea o poveste. În trecut, când praful, noroiul și bălegarul făceau parte din decorul străzilor, pub-ul îți oferea „curățare la intrare” . Un șanț îți găzduia piciorul, iar din interior se arunca o găleată cu apă (sau ceva lichid, să zicem) peste el.

Șanțul există și azi, dar găleata a fost, din fericire, pensionată.

Se spune că aici și-au băut berea 15 regi și chiar mai mulți poeți. Locul a fost frecventat de Charles Dickens, Mark Twain, Arthur Conan Doyle sau Dr. Samuel Johnson — genul de oameni care, dacă nu găseau inspirație în pivnițele întunecoase, găseau măcar o bere bună.

Dar personajul care a rămas în legendă e Polly, un papagal care a trăit în pub peste 40 de ani și era faimos pentru vocabularul său colorat, preluat de la clienții fideli. Fluiera, imita chelnerii, râdea zgomotos și se băga în vorbă cu bețivii.

Când a murit, în 1926, vestea a apărut în The Times, pub-ul s-a închis în semn de doliu, iar Londra a pierdut o celebritate cu pene.

Un dragon, un tribunal și o ultimă halbă

Ultima parte a turului ne-a dus spre capătul Fleet Street, acolo unde dragonul negru de pe Monumentul Temple Bar veghează cu aripile deschise.

Aici începea cândva City of London, și fiecare suveran trebuia să oprească și să ceară permisiunea de a intra.

Am ajuns la Royal Court of Justice, vis-a-vis de care se află The George, „pub-ul de după tribunal” , preferat de avocați și judecători după orele petrecute în sălile de judecată.

Aici am încheiat turul, firește, cu o bere bună.

Concluzie

Am plecat din tur cu pașii ușor mai nesiguri, dar cu mintea mai limpede. Londra ni s-a arătat nu doar ca o metropolă a culturii, ci și ca o colecție de istorii servite în pahare, pivnițe și replici acide.

Pub-urile au fost ferestre spre o Londră cu umor, legendă, reverență și o doză sănătoasă de autoironie.

Așa că, data viitoare când ajungi în oraș, între un muzeu și un ceai, oprește-te la un pub. Sau patru. Și ascultă zidurile. Uneori spun mai mult decât ghidurile.