Bunicabatemuntii

Cea mai așteptată zi din săptămâna scoțiană a fost, fără doar și poate, cea petrecută pe Insula Skye. Am tot amânat vizita, așteptând ca prognoza meteo să fie cât de cât prietenoasă. Nu că ne-ar fi speriat ploaia, cu care deja ne obișnuisem, dar erau prea multe locuri frumoase pe care voiam să le vedem, iar ceața ne-ar fi ascuns o bună parte din ele.

De la Fort William la Skye

Ziua a început devreme, cu o cafea băută la benzinăria din Fort William, într-un oraș încă adormit. Am lăsat în urmă Ben Nevisul, acoperit de nori grei, și am pornit spre nord, pe drumul ce șerpuiește pe malul lacului Loch Lochy.

Vremea era mizerabilă: ploaie măruntă și constantă, nori joși și vânt care părea să ne smulgă din drum. Când am ajuns la Eilean Donan Castle, aveam senzația că vrea să ne arunce direct în apă. Nu am oprit pentru vizită — planul era deja plin de obiective pe insulă, iar ploaia ne cam tăiase elanul.

Eilean Donan Castle

Intrarea în lumea Skye

Insula Skye se află în nord-vestul Scoției, parte din arhipelagul Hebridelor Interioare. Este una dintre cele mai spectaculoase destinații scoțiene, renumită pentru peisajele dramatice, cultura gaelică și traseele montane sălbatice.

A fost cândva teritoriu viking, apoi stăpânită de clanuri puternice, precum MacLeod și MacDonald. Aici a fugit Bonnie Prince Charlie, ajutat de Flora MacDonald. Azi, Skye păstrează ceva din misterul acelor vremuri — o insulă unde istoria nu doarme niciodată.

Legătura cu partea continentală se face prin Skye Bridge, un pod de 500 de metri, grațios și arcuit. De pe el se văd munții Cuillin, siluete tăioase spre nord, iar spre sud apele liniștite ale loch-ului. Nu e doar un pod — e o trecere într-o altă Scoție.

Și exact atunci, vremea a început să se îndrepte.

Pe Skye Bridge

Oprirea la Sligachan

Prima oprire: parcarea Hotelului Sligachan. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, hotelul era centrul alpinismului scoțian. Pionierii britanici veneau aici pentru a explora munții Cuillin, considerați cei mai tehnici din Regatul Unit.

Peste drum, lângă vechiul pod de piatră, se află monumentul dedicat lui John Mackenzie din Sconser și profesorului Norman Collie — pionieri ai alpinismului. Ne-am oprit, ca niște montaniarzi adevărați, să le aducem un omagiu.

Legenda spune că, dacă îți speli fața în apele râului la apus, zânele din Cuillin îți dăruiesc frumusețe veșnică. Nu era chiar apus, dar am coborât la râu și mi-am stropit fața. Să vedem cât ține frumusețea. 😀

De aici, am decis să mergem mai întâi la Portree, lăsând partea montană pentru după-amiază. O alegere inspirată, cum avea să se dovedească.

monumentul dedicat lui John Mackenzie din Sconser și profesorului Norman Collie — pionieri ai alpinismului

Portree – inima insulei

Portree, capitala insulei, e un orășel cochet, așezat într-un golf protejat. Numele vine din „Port Rìgh” – Portul Regelui, în amintirea vizitei lui James al V-lea în 1540.

Pe malul golfului, casele colorate — roz, albastru, galben, verde pal — se aliniază ca niște cutii de cretă. Odinioară, culorile îi ajutau pe pescari să-și recunoască locuințele din larg. Azi, ele dau farmecul aparte al orașului și apar pe toate cărțile poștale din Skye.

Ne-am plimbat pe străduțe, am căutat cel mai bun unghi pentru căsuțele colorate și, bineînțeles, am mâncat fish & chips. Surpriza a venit la bere: am băut-o într-o fostă biserică transformată în pub și spațiu cultural. Vitraliile și bolta gotică se împleteau cu mesele de lemn și râsetele turiștilor — un amestec între sacru și profan, tipic pentru Skye.

Cât am stat în oraș, soarele a început să se arate tot mai mult. Era momentul perfect să pornim spre Quiraing.

Quiraing – muntele care se mișcă

Se spune că la nordul insulei Skye, acolo unde stâncile nu ascultă de legile timpului, se află un loc unde muntele se mișcă. Nu zgomotos, nu brutal, ci ca o ființă care respiră încet, remodelându-și fața sub pașii celor care îndrăznesc să-l străbată. Este Quiraing.

Am lăsat mașina în mica parcare de la marginea lumii și am pășit în tăcere, într-o lume care nu părea a noastră. Norii se mișcau repede, dar lumina rămânea prinsă între stânci ca într-o capcană veche. Pe potecă, pământul era moale, parcă viu. Ai impresia că te afunzi nu doar în sol, ci și în alte timpuri.

Unul dintre lucrurile care fac din Quiraing un loc unic este faptul că nu e doar o relicvă geologică, ci un peisaj în continuă transformare. Formațiunea face parte din creasta Trotternish, o regiune cu alunecări de teren masive – unele dintre cele mai spectaculoase din Marea Britanie. Dar spre deosebire de alte zone „înghețate în timp” , aici terenul încă se mișcă. Alunecările sunt active, iar formațiunile ca „The Prison” , „The Needle” și „The Table” continuă să fie modelate de mișcări lente, dar constante. E unul dintre rarele locuri unde natura încă sculptează, sub ochii noștri, un relief care pare desprins dintr-o altă lume.

Mișcările sunt monitorizate, iar în unele zone șoseaua A855 (care trece pe sub Quiraing) are nevoie periodic de reparații din cauza mișcărilor solului. Traseul e sigur pentru drumeție, dar pot apărea porțiuni mai noroioase, instabile sau cu marcaje mutate. E recomandat să rămâi pe potecile marcate, mai ales în zonele cu pante abrupte (în special în jurul „The Prison” și „The Needle” ).

Am plecat într-o drumeție care s-a dorit a fi scurtă dar care s-a întins peste o oră. Nu puteam să nu vedem celebrele formațiuni stâncoase care dau renumele The Prison și The Needle, sau platoul The Table, care dau renumele Quiraing-uluj și despre care există nenumărate legende. 

Ca multe zone spectaculoase și puțin accesibile din Scoția, Quiraing este asociat cu prezența zânelor și spiritelor naturii. Vârtejurile de ceață și schimbările bruște de vreme i-au făcut pe localnici să creadă că locul este bântuit sau protejat de ființe nevăzute. Se spunea că dacă intri în Quiraing cu gânduri rele, poteca se va „pierde” sub picioarele tale, iar zânele te vor rătăci ore întregi.

Unele locuri nu trebuie înțelese. Quiraing nu e un munte care se lasă cucerit, ci unul care te absoarbe. Pe măsură ce am înaintat pe poteca sinuoasă, peisajul se răsucea în jurul nostru ca într-o pictură în mișcare. Contururile erau clare, dar instabile. Ai impresia că dacă clipești prea lung, ceva se va fi schimbat în peisaj la redeschiderea ochilor.

Povești ale locului spun că, în vremuri de invazie, zona izolată a Quiraingului ar fi fost folosită de locuitorii Skye (inclusiv clanurile MacDonald și MacLeod) ca adăpost pentru vite sau bunuri de preț. Platoul denumit „The Table” — ascuns între stânci abrupte — ar fi fost un loc unde clanurile își duceau turmele departe de ochii vikingilor sau altor invadatori. Unii localnici mai glumesc că „table” nu vine de la formă, ci de la ideea unei „mese de negocieri” secrete între clanuri.

Am trecut de platou și am continuat traseul spre The Prison și The Needle. 

„The Prison” se ridica deasupra noastră ca o fortăreață abandonată de giganți. Se spune că acest loc a ascuns odată comori ale clanurilor, turme furate, prizonieri ai zânelor. Aici nimic nu e sigur. Nici măcar direcția în care mergi.

Am urcat până în dreptul „The Needle” , o lamă de piatră izolată. Dintr-un anumit unghi, pare că păzește ceva — sau pe cineva. În unele legende locale, este văzut ca o armă uitată a giganților, înfiptă de zei ca avertisment. Am stat nemișcată, simțind o ușoară amețeală. Nu de la efort. Mai degrabă de la senzația că nu eram singură. Și nu mă refer la ceilalți drumeți.

Ne-am întors fără grabă. Când eram aproape de mașină ne-am întâlnit și cu un scoțian autentic, după haine și chip. A avut simt al umorului și amabilitate și s-a fotografiat cu mine. 

 Quiraing nu e doar un peisaj – e o prezență. Una care, odată ce ai fost acolo, te va urmări dintr-un colț de memorie, pe care îl vei verifica mereu, cu mirare, dacă a fost vis sau realitate.

Am părăsit Quiraing, cu stâncile ca niște gardieni în oglindă retrovizoare. Drumul coboară în serpentine ușoare, trece prin Staffin, cu câteva case rătăcite și o școală mică, apoi urmează linia țărmului — o panglică de asfalt între mare și munte.

Kilt Rock și urmele satelor pierdute

Am continuat spre sud, oprindu-ne la Kilt Rock, stânca ce seamănă cu un kilt scoțian. Aici, Mealt Falls cade direct în mare, iar vântul transformă zgomotul apei într-o muzică de cimpoi.

Mai jos, la Tobhta Uachdrach, printre ierburi înalte, am descoperit zidurile joase ale unui sat părăsit. Familii care trăiau aici au fost alungate în timpul Highland Clearances, iar acum doar piatra mai spune povestea lor.

Old Man of Storr – între mit și piatră

Cu energia Quiraingului încă în noi, ne-am îndreptat apoi spre cel mai faimos punct de pe insulă: Old Man of Storr. Deși îl zărisem deja de la distanță în drum spre nord, acum venise timpul să-l întâlnim față în față. Silueta sa gotică, înfiptă ca o lamă în cer, este de neuitat. 

Legenda spune că un bătrân uriaș locuia cândva pe aceste coline, împreună cu soția sa. Când ea a murit, el a implorat cerul să nu-l lase singur. Zeii – sau muntele însuși – l-au împietrit, ca să-i vegheze somnul pentru totdeauna. Alții spun că e un gigant căzut, cu un singur deget ridicat spre cer, avertizându-ne să nu uităm.

Unii localnici cred că stânca e un loc vechi de ritualuri druidice, iar forma sa nu ar fi chiar întâmplătoare. Alții spun că, atunci când e învăluit în ceață, bătrânul visează. 

Dar știința este mai puțin romantică și ne spune ca Storr e un lanț muntos cu formă ciudată, sculptat de alunecări de teren și de timp. Old Man, acest monolit uriaș, e cel mai cunoscut martor al lor.

Traseul spre Old Man of Storr pornește dintr-o parcare aflată la baza versantului estic, de-a lungul șoselei A855. Urcarea durează între 45 și 90 de minute, în funcție de ritm. 

Poteca urcă șerpuit printre ierburi crude și coline rotunde, până când totul se deschide: zările, marea, norii în salturi lente peste linia orizontului.

Pe drum, am trecut pe lângă The Sanctuary – un câmp de stânci contorsionate, ca niște ființe încremenite în mijlocul unei rugăciuni.

Într-un punct, m-am întors spre coastă. Jos, în depărtare, insula Raasay plutea peste ape ca un vis. 

În față, pe fundalul cerului, stă Old Man of Storr – singur, înalt, cu un umăr ascuțit și spatele îndoit de timp.

Am continuat să urcăm pentru ca cea mai fotogenică priveliște e puțin dincolo de stâncă, când urci până în zona înaltă și te întorci cu fața spre mare: atunci Old Man of Storr se profilează singur pe fundalul cerului, iar marea se deschide jos, în tăcere.

Printr-o minune am reușit să fim singuri în zona înaltă și să savurăm pe îndelete peisajul. 

Old Man of Storr nu este doar o formațiune geologică, este un simbol. Stă acolo de secole, poate milenii, ca un străjer al insulei, un martor tăcut al vânturilor, norilor și visurilor călătorilor.

Cu greu ne-am rupt din mrejele lui și am început coborârea. Nu aveam încotro, trebuia să ne întoarcem și până la Fort Wiliam mai aveam ceva de mers.

Încheiere

Cu greu ne-am desprins de Storr și am pornit înapoi spre Fort William. Ziua fusese lungă, intensă și magică. Am simțit că am trecut printr-un portal — dintr-o dimineață mohorâtă, cu ploaie și vânt, înspre o zi plină de soare, istorie, mit și peisaje desprinse din altă lume.

Skye nu e doar o insulă.

E o stare.

Un loc care te absoarbe și te face parte din poveste.