Bunicabatemuntii

După Scoția, corpul meu a zis că vrea pauză. L-am ascultat. A tăcut o vreme, apoi a început să se vaite că îi lipsește muntele. Mie îmi era dor de Crai, el voia Netflix. Până la urmă am câștigat eu (cu promisiunea că-l las să stea întins după tură).

De ce Padina Lăncii

Tura de revenire a fost în Piatra Craiului, pe Padina Lăncii – o vale de abrupt cu forma de lance, de unde și numele. Valea se termină în Poiana Închisă, iar de acolo poți urca spre creastă pe la „ora 11” sau „ora 2” – nu pe ceas, ci pe cadranul imaginar pe care ni-l desenăm în minte când privim peretele Craiului.

Planul nostru suna așa: urcăm pe la ora 11, facem un pic pe vitejii pe creastă, coborâm pe la ora 2 și ieșim frumos, ca niște domni ai muntelui, pe la ora 6. Totul condiționat, desigur, de… vreme.

Startul din Plaiul Foii

Traseul nostru a început din Plaiul Foii. Prognoza spunea ploi și descărcări electrice după ora 15.00, iar noi voiam să fim deja în coborâre atunci.

Am urcat spre Refugiul Spîrlea, pe Bandă Roșie. Prima parte e prin pădure, dar ultima jumătate de oră e un urcuș solicitant, în serpentine, până la altitudinea de 1420 m.

Refugiul Spîrlea și istoria lui zbuciumată

Refugiul, așezat pe culmea dintre Valea Spârlei și Bârsa Tămașului, are o poveste lungă. Construit între 1942–1945 ca adăpost pentru tunuri, a fost apoi folosit de muncitori forestieri. În anii ’70, Salvamont Zărnești ridică aici un refugiu turistic. Acesta arde în 1980, e reconstruit, dar se pierde din nou în 2001. Încă un adăpost e construit și arde după doar șase luni. Abia refugiul din fibră de sticlă, amplasat ulterior, rezistă până azi.

Intrarea pe Padina Lăncii

După o pauză scurtă la refugiu, am continuat până la bivuacul de unde se desprinde poteca spre Marele Grohotiș. De acolo, peisajul devine tipic Crai: creste albe, grohotiș serios și flori cât vezi cu ochii – o grădină botanică suspendată peste prăpăstii.

Am intrat pe Valea Padina Lăncii și am început urcarea peste săritori. Nu a fost dificil, erau destule prize, dar roca friabilă te ține mereu în gardă.

Poiana Închisă și întâlnirea regală

Am ajuns în Poiana Închisă – o adevărată arenă naturală, cu priveliști spre Iezer și Făgăraș. Pauza noastră a fost întreruptă de o privire atentă: o capră neagră ne scana de pe creastă, cu doi iezi în apropiere. Ne-a urmărit câteva minute, cu expresia clară „iar turiști…”, apoi s-a întors spre puii ei și a dispărut cu demnitatea unei regine de stâncă.

Vremea își face de cap

Radarul meteo începea să țipe: „Fugiți, vine ploaia!”. Am încercat o urcare spre creastă pe la ora 11, dar norii, tunetele și fulgerele ne-au pus întrebarea simplă: vrem să ne prindă furtuna sus sau jos? Am ales jos.

Ne-am repliat către varianta „ora 2”, mai blândă la coborâre. Dar, chiar când am revenit în Poiana Închisă, furtuna a început în toată forța: ploaie torențială, tunete și fulgere.

Coborârea prin Marele Grohotiș

Am pornit repede pe varianta de la „ora 6”, care duce în Marele Grohotiș. Coborârea pe pietrele instabile a fost aproape ca pe zăpadă – un exercițiu de echilibru și atenție. Ploaia nu s-a oprit decât când am ajuns jos, pe drumul forestier spre Plaiul Foii.

La mașini eram uzi până la piele. Dar muntele e frumos pe orice vreme – chiar și când toarnă cu găleata.

Concluzie

N-am ajuns în creastă, dar am ajuns acolo unde muntele ne-a permis. Și uneori, tocmai schimbările de plan sunt cele care transformă o tură într-una memorabilă.