Bunicabatemuntii

Am fost pe acoperișul Regatului Unit. Nu e un acoperiș foarte înalt – doar 1344 de metri – dar fiecare pas până acolo se simte. Munții Scoției nu impresionează prin altitudine, ci prin atmosferă: vânturi tăioase, lumini schimbătoare și o natură sălbatică.

Pe acoperișul Marii Britanii: Cairngorm și Ben Nevis

Înainte de Ben Nevis, am urcat pe Cairngorm. Când am aflat că în Scoția există domenii schiabile, am fost surprinsă. Și totuși, există, iar Cairngorm este unul dintre ele. Noi nu am prins zăpadă de schi, dar frigul mușca din obraji, iar ninsorile se mai abăteau uneori peste creste.

Masivul Cairngorm se află în partea central-estică a țării, în Parcul Național Cairngorms – cea mai extinsă arie protejată din Regatul Unit. Vârful Cairn Gorm (1245 m) dă numele masivului și este o destinație clasică, alături de Ben Nevis și Glencoe.

Drumul până acolo, din Fort William, a durat două ore. Dar prin Highlands timpul trece altfel – fiecare curbă îți arată o nouă priveliște.

Am început traseul de la baza muntelui, lângă instalațiile pe cablu. Ziua a debutat, cum altfel, cu o ploaie rece și măruntă. Din fericire, norii s-au destrămat repede, lăsând o lumină moale să se strecoare printre văi.

Urcușul a fost susținut, pe trepte de piatră și apoi pe potecă. La aproximativ 1000 m am ajuns pe un platou larg, care mi-a amintit de Bucegi – doar că mai jos ca altitudine.

Cairngorm este una dintre cele mai reci regiuni din Marea Britanie. Clima e alpin-arctică, cu ierni lungi și vânturi puternice. Am simțit asta pe pielea mea: mănușile nu au lipsit nicio clipă, iar pe vârf vântul lovea tăios.

Pe platou, peisajul e dominat de un blockfield – o mare de bolovani formați prin procese repetate de îngheț și dezgheț. Printre ei, viața se încăpățânează: mușchi, licheni și câteva plante alpine rezistente. Am întâlnit și fotografiat Purple Saxifrage, o floare delicată, dar capabilă să înflorească chiar sub zăpadă.

Am atins mai întâi vârful Ben Macdui (1309 m), al doilea ca înălțime din Regatul Unit.

Apoi am coborât și am urcat spre Cairngorm (1245 m). Aici ne-a prins o ploaie înghețată, cu ace de gheață biciuindu-ne obrajii. Pe vârf se află o stație meteo și, nu departe, încep pârtiile de schi. La coborâre, tipic scoțian, a ieșit din nou soarele.

Ben Nevis – acoperișul Marii Britanii

A doua zi am pornit spre Ben Nevis. Traseul începe la doar 15 minute de Fort William și este bine amenajat – pietruit, cu serpentine. Ușor de urmărit, dar și foarte aglomerat. Atmosfera mi-a amintit de poteca spre Moldoveanu într-o zi de vară: un șir nesfârșit de drumeți, fiecare cu ritmul lui.

La jumătatea traseului, la 570 m, se află Lochan Meall an t-Suidhe sau „Halfway Lochan”, un lac glaciar limpede, perfect pentru o pauză. Am vrut să ne oprim acolo la coborâre, dar ploaia ne-a schimbat planurile.

Mai sus, am traversat pârâul Red Burn, fix unde cade în cascadă – unul dintre cele mai frumoase momente ale urcării.

Ben Nevis este acoperit de nori în peste 70% din an. Și, evident, am prins o zi tipică. La 1200 m am intrat în ceață, iar pe vârf ne-au întâmpinat zăpadă și câțiva fulgi de nea. În fața bornei s-a format o coadă – toată lumea voia o fotografie cu acoperișul Regatului Unit. Și eu am stat. Era păcat să nu iau cu mine această amintire.

Coborârea am făcut-o în grabă, încercând să prindem fereastra fără ploaie. Nu am reușit. Când am ajuns din nou la lac, o perdea deasă de ploaie ne-a obligat să scoatem pelerinele.

Am încheiat tura la Ben Nevis Inn, la poalele muntelui. O bere scoțiană, haine uscate și privirea întoarsă o dată în plus spre vârful pe care tocmai îl cucerisem.

Două lumi, aceeași Scoție

Scoția nu are munți foarte înalți, dar are un caracter aparte. Cairngorm – sălbatic și rece, cu tundra lui arctică. Ben Nevis – popular și accesibil, dar impresionant prin simbol. Două lumi diferite, unite de același peisaj dramatic al Highlands-ului.

Și ambele mi-au confirmat un lucru: muntele nu trebuie să fie cel mai înalt ca să îți lase amintiri puternice.