Bunicabatemuntii

Planuri răsturnate, altitudini peste 4.600 m și 144 km de mers prin Himalaya – trei săptămâni în care am descoperit cât pot duce cu adevărat.

Un cadou pe care mi l-am făcut singură, cu ocazia unei vârste – să-i spunem – rotunde. Un vis vechi, încăpățânat, care tot bătea în geam de ani de zile și cerea, în sfârșit, să fie împlinit: să văd cu ochii mei o parte din cei mai înalți munți ai lumii.

Am spus repede că merg la invitația lui Marian Anghel, de la Rucksack Mountain Guides, chiar abia așteptam să posteze expediția pe site.

Pregătirile au început cu luni înainte: bilete, asigurări, suplimente, vitamine, haine tehnice. Iar deasupra tuturor, antrenamentele. Ore lungi de înot, cycling, alergare, forță și drumeții ori de câte ori se ivea ocazia. Știam prea bine că în Himalaya nu te duci nepregătit.

Când am pășit în aeroportul Otopeni, cu un duffel bag de 28 de kilograme și un rucsac în spate, am simțit că aventura începe cu adevărat. Zborul cu Qatar Airways a fost o mică răsfățare înaintea furtunii: vin bun, mâncare gustoasă, liniște.

După nouă ore de zbor și o escală de aproape patru ore la Doha, am aterizat în Kathmandu. Când am coborât din avion, m-a izbit căldura umedă – de parcă aerul se înfășura în jurul meu, revendicându-mă. Prima senzație: orașul mă întâmpina în felul lui, direct, fără timiditate.

Nici nu apuci să respiri bine și intri într-un alt ritm: în Nepal ești controlat chiar și când cobori din avion. Apoi am așteptat mai bine de o jumătate de oră bagajul, privind valizele plimbându-se leneș pe bandă, în timp ce nerăbdarea creștea în mine.

La ieșirea din aeroport, forfota era deja alta. Șoferi, ghizi și însoțitori cu cartoane în mâini, nume strigate, voci amestecate, priviri curioase. O lume pestriță care te absoarbe pe loc.

Drumul spre hotel a fost surprinzător de liber. Am aflat curând de ce: era festivalul Dashain, iar orașul respira altfel, mai tihnit, mai cald.

Seara am făcut primii pași prin Thamel – cartierul turiștilor. Străduțe înguste și colorate, magazine îngrămădite unul în altul, luminițe, mirosuri orientale, oameni din toate colțurile lumii. Curățenia? Nu e punctul lor forte, dar nici nu aveam mari așteptări. În schimb, am simțit altceva: că îmi place. Mult. Și asta era tot ce conta.

Kanchenjunga Base Camp – și schimbarea planurilor

Planul expediției era clar: Kanchenjunga Base Camp. Dar muntele și vremea nu au fost de acord cu noi.

În Nepal plouase zdravăn câteva zile, iar în zona Illam, unde trebuia să ajungem cu mașina, fuseseră alunecări de teren și inundații soldate cu pierderi de vieți. Am mers cu mașina doar până unde drumul fusese luat de ape. De acolo… bagajele în spate și urcare pe un deal noroios și alunecos. Eu, cu aproape 20 kg în spate și încă vreo 7 în față. Floare la ureche!

Sus ne așteptau alte mașini, care ne-au dus până în Illam. Acolo însă ne-a întâmpinat altă surpriză: localitatea era cufundată în întuneric, așa că am mâncat la lumina lumânărilor.

Dimineața – lovitura finală. Nu mai puteam continua drumul. A trebuit să coborâm tot ce urcaserăm, cu tot cu bagaje, și să ne întoarcem spre Bhadrapur, în speranța unui alt traseu de acces.

Opt ore cu mașina, ni s-a spus. Dar în Nepal timpul are altă dimensiune.

Autostrada care nu există

Drumul spre Bhadrapur – pe așa-zisa autostradă – a fost o aventură în sine, poate cea mai autentică felie de Nepal profund. Drumul era în construcție… de când și până când, nu cred că știe cineva. Cert e că, în afară de maimuțe, vaci și capre, nu am văzut vreun muncitor.

Traficul era însă nebunesc: mașini, microbuze, tuk-tuk-uri, scutere, pietoni care pluteau printre ele cu o naturalețe dezarmantă. Case fragile, aproape lipsite de speranță, se împrăștiau de-a lungul drumului. „Aici chiar trăiesc oameni?”, m-am întrebat. Da. În condiții greu de imaginat.

A fost o experiență intensă. Una dintre acelea care îți schimbă puțin lentila prin care vezi lumea.

După ore bune de mers, am decis să ne întoarcem în Biratnagar – singurul oraș din zonă cu aeroport de unde puteam zbura spre Kathmandu. Biratnagar, aflat la doar doi kilometri de granița cu India, fierbe de viață, dar in stil indian. Am făcut o scurtă plimbare prin oraș și deja eram o atracție. . Proprietarul hotelului ne-a filmat ca pe niște vedete și a postat clipul pe site. Când va mai avea asemenea oaspeți? 😄

Aeroportul… un haos organizat, cu zboruri după un program știut doar de nepalezi. Spre miezul nopții, eram din nou în Kathmandu.

Traseul se schimbase. Urma să plecăm spre Gosaikunda–Langtang, mai prietenos decât Kanchenjunga, dar, speram noi, cel puțin la fel de spectaculos.

13 zile în Himalaya

Au urmat 13 zile pe munte. De la păduri tropicale dense la zăpadă și altitudini de peste 4.600 de metri. M-am confruntat cu rău de altitudine: fața umflată, lipsa apetitului, slăbiciune. Am fost aproape să renunț. Dar nu sunt genul care cedează ușor. Am mers mai departe, pas cu pas. Și am reușit.

Când am urcat din nou la 4.400 de metri, eram complet aclimatizată.

În total am parcurs 144 km și am urcat 9.600 de metri. Am trecut peste pasul Lauribina (4.610 m) și am atins vârful Kyangjin Ri (4.400 m). Dar dincolo de cifre rămâne ceea ce nu se măsoară: tăcerea muntelui, aerul subțire, sentimentul că ești gol și plin în același timp.

Oamenii din satele nepaleze m-au învățat ceva simplu: bucuria nu are nevoie de confort. Poți zâmbi chiar și atunci când viața e grea.

Întoarcerea

Am revenit în Kathmandu după cea mai intensă și nebună experiență rutieră a vieții mele: zeci de kilometri pe un drum asemănător celor forestiere de la noi, dar șerpuind la peste 2.000 de metri, deasupra unor văi adânci. Și pe acolo merg zilnic camioane și autobuze.

Orașul era în sărbătoare când am plecat și tot în sărbătoare l-am regăsit: era Ziua Câinelui, Ziua Luminilor și Noul An Nepal Sambat. Dansuri, tobe, mandale colorate, o energie caldă și vie.

Ce rămâne

Au fost trei săptămâni care mi-au intrat adânc în suflet. M-au făcut să văd altfel lumea, oamenii și, poate, chiar pe mine însămi. Mi-au arătat cât de mică sunt în fața muntelui și cât de puternică pot fi, în același timp.

O experiență pe care n-aș schimba-o pentru nimic și pe care, dacă aș putea, aș retrăi-o oricând.