Au trecut deja doi ani de când am urcat prima dată un patrumiar, pe vârful Tetnuldi de 4858 m, cel mai înalt vârf pe care am ajuns prin forțe proprii. Parcă a fost ieri, când eram pe ghețar, în tabăra de bază, cu ochii spre un vârf înzăpezit, un triunghi ce părea imposibil de urcat.Aventura mea pe vârful Tetnuldi din Caucaz a început în anul 2022, când mi-am propus să particip la expediția organizată de Marian Anghel de la Rucksack Mountain Guides, alpinist, ghid și instructor montan de peste 25 de ani.
Ziua 0 – Pregătirea și drumul până la Budapesta
Am început pregătirea fizică: antrenamente cardio, alergare și, nu în ultimul rând, ture pe munte. Am mers cât mai mult iarna, să exersez mersul cu colțari, piolet, urcușul pe pante abrupte și înghețate.În primăvară au fost puse la punct detaliile plecării. Urma să ajungem în Georgia, la Kutaisi, de unde plecam spre Mestia. Din păcate, din București nu este zbor direct către Kutaisi, iar orice combinație ne-ar fi dus seara acolo. Cum mai aveam cinci ore de drum de munte până la Mestia, am ales varianta avionului din Budapesta.Am mers cu trenul, noaptea, la vagon de dormit – foarte odihnitor și o experiență plăcută, după mai bine de 20 de ani.
Ziua 1 – Zborul spre Kutaisi și sosirea la Mestia
Avionul pleca la 5:10 dimineața. După câteva ore de somn la Budapesta, am ajuns la aeroport pe la 3 dimineața. Formalitățile au decurs fără probleme, iar zborul a fost plăcut: peste România- Brașov și București, apoi peste Bulgaria, Marea Neagră și Turcia.
Am aterizat la Kutaisi la ora 10:10, fără întârzieri. Primul lucru a fost să îmi cumpăr cartelă de telefon (rețeaua Magti, cea mai bună acoperire). Ne aștepta un microbuz care ne-a dus la Mestia, în Svaneti.
Pe drum am oprit în Imereti, un orășel unde am schimbat bani și am mâncat plăcinte georgiene. Spre după-amiază am ajuns la Mestia și ne-am cazat la Pensiunea Irina.
Seara ne-am întâlnit cu ghidul nostru georgian, Archil Badriashvili, un alpinist tânăr și foarte bun, câștigător al Pioletului de Aur 2022 pentru o ascensiune în premieră în Pakistan.
(Din păcate, în 2024, Archil și-a pierdut viața într-un accident pe munte. Pentru mine a fost o onoare să am ocazia să urc alături de un mare alpinist.)
Ziua 2 – Urcarea spre 3200 m și prima noapte pe munte
După micul dejun, am urcat cu mașina până la domeniul schiabil din Mestia (aprox. 3000 m). Drumul era greu, accesibil doar cu 4×4.
Cu rucsacuri de aproape 20 kg în spate, am pornit pe traseu. Am traversat morenele (câmpuri de pietre instabile) și am depășit bariera de 3000 m.
Pe la 3100 m am început să simt răul de altitudine: respirație grea, dureri de cap, slăbiciune. Mergeam din ce in ce mai incet. Am decis împreună să ne oprim la 3200 m pentru noapte, chiar inainte de a incepe un urcuș pe o vale inzăpezită, ceva intre Gălbinele și Albișoara Crucii. Oprirea a fost binevenită. Nu știu dacă aș fi putut să urc in continuare. Saturația de oxigen era puțin peste 60%.
Am băut multă apă, am încercat să mănânc și am dormit. Dimineața, mă simțeam ceva mai bine – aveam deja peste 70% saturație.
Ziua 3 – Tabăra de bază la 3700 m
A doua zi, dimineața, mă simțeam ceva mai bine. Incercam să mă mobilizez, să merg cât mai bine, deși știam că eram veriga slabă a grupului – cu ceva ani in plus față de ceilalți și poate mai puțin pregătită fizic. Am pornit mai departe. De aici începea adevăratul urcuș, pe ghețarul Nageba. Ne-am pus colțarii, pioletul, ne-am legat în coardă.
A fost un urcuș susținut, pe o vale abruptă, după care am ajuns pe ghețar și am văzut pentru prima dată vârful Tetnuldi – o piramidă albă pe un cer albastru. Oare voi reuși?
Am urcat până la 3700 m, unde se află tabăra de bază. A fost greu, respiram greu, mă opream des, dar am ajuns. Tabăra e amplasată la poalele vârfului Tetnuldi, într-o zonă ferită de avalanșe.
Nu există apă acolo, doar zăpadă care trebuie topită și purificată. Am petrecut restul zilei plimbându-ne prin zonă și încercând să mâncăm ceva, deși pofta de mâncare era aproape inexistentă.
Ziua 4 – Aclimatizarea și pregătirea pentru vârf
Vecinii noștri austrieci au încercat vârful, dar s-au întors după câteva ore – dăduseră peste o placă de vânt periculoasă. Le ascultam povestea și emoțiile incepeau să mă cuprindă. Dacă ei nua ua reușit, care urcaseră cu câteva zile inainte pe Kazbek, eu ce șanse aveam?
Noi am continuat aclimatizarea și am urcat până la 3900 m unde am stat aproximativ o oră. . Saturația mea ajunsese la 80%, ceea ce era bine. Totuși, eram nesigură dacă voi reuși vârful.
Marian m-a încurajat să merg în coardă cu el, în ritmul meu. „Doar pentru vârf ai venit – cum să renunți acum?” A fost încurajarea de care aveam nevoie.
Seara am pregătit rucsacul de vârf: apă cu pastile de rehidratare, batoane de ciocolată, geluri energizante, magneziu, nurofen, mănuși de schimb, baterii pentru frontală. Și emoții cât cuprinde.
Ziua 5 – Ziua vârfului (4858 m)
La ora 3 dimineața am plecat toți: cei patru români și cu Archil, o echipă de trei din Ungaria și una de patru din Georgia..Eu cu Marian am plecat ultimii.
La inceput traseul pornește pe o curbă de nivel, unde se merge ușor, după care incepe un urcuș foarte accentuat. Zăpada era inghețată, motiv pentru care s-a format coadă la urcarea pe această porțiune. După un urcuș accentuat de vreo 100 m, a urmat o porțiune mai ușoară. Mergeam după georgieni care insă urcau foarte incet. Marian mi-a zis să incercăm să ii depășim, numai că pentru asta a trebuit să măresc mult ritmul. După ce i-am depășit a trebuit să ne oprim, să imi reglez respirația. Ne-au luat-o iar inainte, dar mergeau mult mai incet decât noi. Până la urmă s-au oprit și i-am depășit, lăsându-i mult in urmă. Mergeam pe ghețar, așa că au apărut crevasele. Am trecut peste una mare, care mi-a dat emoții. Când eram pe la 4100 m a inceput să se ivească zorile. Am depășit și echipa din Ungaria și i-am ajuns din urmă pe prietenii noștri. De acum eram convinsă că voi ajunge pe varf. Era greu, mă mai opream, respiram cu greutate, dar mergeam totuși bine, in ritm cu ceilalți.
Am ajuns intr-o șa, la 4200 m. Urma o cățărare pe o porțiune stâncoasă, cu pietre instabile și sfărâmicioase. Dar peisajul era de vis. Soarele răsărise, eram deasupra unui ocean de nori. Varful Elbrus, Ushba și alte culmi inzăpezite ale Caucazului se ridicau in soare. E greu de spus in cuvinte ce am simțit atunci, cât de frumos era totul. Din păcate nu puteam să stăm prea mult, opririle erau scurte, nu trebuia să ne ia frigul sau să ne ieșim din ritm. Aveam noroc, vremea era excelentă.
Am reușit să trec de acea parte de cățărare, după care a urmat o porțiune de urcuș cu zăpadă inghețată. Il vedeam inainte pe Archil cum săpa cu pioletul trepte in gheață, și așa știam ce mă așteaptă. Sincer, nici nu am realizat când am urcat și pe acolo, Doar m-am oprit să imi trag sufletul, in momentul in care am intalnit un loc mai plat. Urma o porțiune de creastă foarte ingustă și expusă, Erau porțiuni late cam de 15 cm, cu prăpăstii adânci de o parte și de alta. De obicei, când traversez astfel de porțiuni mă uit doar unde pun piciorul, nu privesc nici in stanga nici in dreapta, nu vreau să știu cât de mult e până jos. Acum insă, am realizat cât de ingustă e creasta și ce expusă este abia la intoarcere. Eram prea concentrată, cu adrenalina la maxim, totul era prea frumos, așa că am mers fără emoții pe această porțiune.
Vârful era tot mai aproape: 4700 m, 4800 m… Hai ca mai aveam puțin. Totul era să mai am putere și pentru intoarcere. Știam că la coborâre era mult mai greu. Continuam să urc, mă mai opream să imi umplu sufletul cu frumusețea din jur și să imi mai reglez respirația. Eram acum impreună, toți cei patru români și cu Archil. Vârful era tot mai aproape, 50, 30, 20m hai, incă 10 m. Atunci colegii de drum mi-au făcut o surpriză. Mi-au spus să calc eu prima pe vârf. Știau cât mi-am dorit să ajung pe vârf și că pentru mine, la vârsta mea, era o mare realizare. A fost momentul in care mi-au dat lacrimile. Am parcurs cu greu ultimii metri, iar cand am ajuns pe varf am izbucnit in plans. De fapt, era un amestec de plans și ras, eram fericită și parcă nu imi venea să cred.
Nu aveam cuvinte, parcă era un vis. E greu de spus ce am simțit atunci. Parcă uitasem de toată greutatea urcușului, de toată oboseala. Ne-am felicitat, am făcut poza de grup pe varf și am mai făcut câteva fotografii. Bătea vântul destul de tare pe vârf, nu puteam zăbovi prea mult, deși era greu să ne desprindem. Mai aveam totuși un drum lung de făcut, poate mai greu decât cel de la urcare. Acum eram și obosiți, coborârea e grea, trebuie sa fii foarte atent unde și cum pui picioarele.
Ziua 6 – Coborârea spre Mestia
Cu greu ne-am desprins de vârf și am luat cale intoarsă. Coboram acum pe o zăpadă dezghețată, mai grea decât cea de la urcare. La intoarcere ne-am intalnit cu echipele din Ungaria și Georgia care incă nu ajunsesera pe varf. Urmau să atingă și ei varful. Coborârea a fost extenuantă pentru mine. Ultima parte abruptă abia am reușit să cobor. Până la urma m-am lăsat in alunecare controlată in coardă, asigurată de Marian. Picioarele nu mă mai ascultau, pur și simplu mă clătinam. Am ajuns pe la ora 15.00 la cort, după 12 ore de mers. Mi-am scos colțarii, am lăsat rucscacul și am adormit imediat ce am intrat in cort. După vreo două ore mi-am revenit și am fost in stare să merg la locul cu semnal și să anunț familia și prietenii că am reușit.
A doua zi am coborât spre Mestia, prin ploaie și apoi soare. Eram obosită, nu puteam mânca, dar bucuria reușitei mă ținea pe picioare. La pensiune am sărbătorit cu cha-cha (palinca georgiană), vin și mâncare bună.
Ziua 7 – Întoarcerea spre Kutaisi și drumul acasă
A doua zi am plecat spre Kutaisi, unde am petrecut o noapte, apoi am luat avionul spre Budapesta.
Lecțiile învățate
Tetnuldi a fost o expediție frumoasă și grea, aventura vieții pentru mine. Am invățat multe, despre munte și despre mine. Am reușit să mă autodepășesc, să mă mobilizez in momentele grele. Dar nu aș fi reușit singură. Am fost permanent incurajată de partenerii de expediție, care mi-au insuflat incredere in mine. Pe munte, echipa și prietenii contează!
Bunicabatemuntii 